Pomul Vieții

În istoria spirituală a omenirii, există un simbol atât de drag inițiaților și celor cu vedere sufletească încât ne este greu să nu îl observăm: Pomul. Fie că este Pomul Vieții din scrierile kabbalistice sau pomul cunoașterii binelui și răului din Biblie, fie că este rodiul din legendele arabe sau smochinul Evangheliilor, pomul a fost întotdeauna un simbol al vieții și al cunoașterii. Michael Omraam Aivanhov ne îndemmna în scrierile sale să citim maidegrabă în marea carte a naturii, decât în oricare alta, pentru a putea înțelege mai bine ceea ce dorim să înțelegem. Privind această minunată carte și întocându-i filele, putem să pătrundem cu inima acolo unde nu putem pătrunde cu mintea, iar rugăciunea adresată lui Dumnezeu de a ne lumina cu cunoașterea secretelor sale este cheia cu care putem să descifrăm tainele lor. De ce pomul și nu copacul? De ce pomul și nu orice altceva? Pomul este reprezentarea ideală a omului, iar orice om care sădește un pom sau care măcar trece pe lângă unul în fiecare zi, citindu-i semnele, va ști ce este omul. În primul rând, orice copac și orice pom sunt ființe vii, la fel ca și omul. Cu toate că noi cunoaștem că un pom nu moare odată cu frunzele sale, nu ne dăm seama că un om nu moare odată cu trupul său. Avem multe vieți, trecem prin multe trupuri, însă nu ne putem aminti. Noi nu ne putem aminti nici primii ani de viață, darămite alte întrupări, atât de limitată este memoria noastră. Dar dacă nu ne amintim să fi trăit și alte vieți înafară de aceasta nu înseamnă că nu le-am trăit, așa cum dacă nu ne amintim să ne fi născut nu înseamnă că nu ne-am născut.  

 

 În fiecare viață ne naștem, creștem, făptuim și murim, la fel cum pomul face muguri și înverzește primăvara, dă fructe vara, toamna își leapădă frunzele iar iarna adoarme în frig. Dar oare se oprește aici? Oare viața pomului a început cu primii muguri, și s-a terminat odată cu ultma frunză căzută? Firește că nu. Și toată suflarea verde știe acest lucru, și nu deplânge niciun pom, pentru că știe că această moarte aparentă este doar o fază trecătoare, urmând o nouă primăvară.  Noi din păcate nu suntem la fel de înțelepți ca pomii sau copacii, ne trăim primăvara pregătindu-ne pentru vară, ne trăim vara îngrijorându-ne de toamnă și ne trăim toamna temându-ne de iarnă... Dacă am ști ca și pomul că va urma o nouă naștere, nu am trăi mai bine fiecare fază? La fel ca orice copac și orice pom, noi suntem mult mai bătrâni decât un singur sezon. Așa cum un copac tânăr a trăit măcar zece sau douăzeci de ierni și primăveri, și un suflet tânăr a murit de zece-douăzeci de ori și a renăscut tot pe atât. În același fel, gîndiți-vă la stejarii seculari din pădurile neatinse, sau poate la celebrii arbori sequoia. 

 

Cel mai vechi are în prezent 3500 de ani, așa că nu putem decât să ne cutremurăm gândindu-ne câte vieți ar avea cel mai bătrân suflet de pe planetă. Fiecare primăvară este o naștere, iar copacul este încet-încet umplut cu frunze. Frunzele cresc la fel ca și corpul nostru, respiră la fel ca noi, prin ele circulă seva la fel ca prin noi... Frunzele compun trupul arborelui, la fel cum corpul nostru este trupul spiritului. Fără corp, spiritul nu ar putea să își ducă existența în materie, așa cum fără frunze, copacul nu ar putea respira și nu s-ar putea hrăni. Trunchiul este spiritul nostru: unic și stabil, puternic, sursă a sevelor care curg prin noi și depozitar al tuturor viitoarelor frunze. Fiecare simț al nostru este o frunză, auzul, văzul, pipăitul, gustul, mirosul. Fiecare senzație este deasemenea o frunză, și așa cum există frunze mai deschise sau mai închise, mai lucioase sau mai aspre, mai groase sau mai subțiri, și senzațiile noastre pot fi mai plăcute sau mai neplăcute, mai durabile sau mai efemere, mai profunde sau mai superficiale. Însă ce deosebește pomul de copac? Ce face copacul mult mai drag omului deât pomul? Ce face omul mai plăcut celorlalți și celor ce vin după el? Fructul omului este fapta, iar fapta copacului este fructul. După ce frunza va fi veștejită, fructul va avea în sine toată dulceața, toată seva și toată informația pomului. De fruct se poate bucura și omul, și animalele, și pământul. De faptele noastre se bucură mult mai mulți oameni decât credem, așa cum pomul nu face fructe doar pentru a hrăni pământul dimprejurul său. Și după ce și fructul va fi dispărut în pământul din care a luat naștere, tot rămâne acel ceva, acea mică minune a naturii și a lui Dumnezeu, un colț de viața care așteaptă să înceapă:  sămânța. Noi ca oameni ne perpetuăm specia în trup și considerăm că aici se termină totul, însă faptele noastre conțin în ele semințele lucrurilor ce vor veni, lucruri care fără noi și fără acțiunile noastre nu ar putea exista. Oamenii se pot cunoaște într-adevăr după fructe. Voi ce fructe faceți și ce semințe lăsați în urmă?...